Sunt câteva idei și teme abordate de Rabelais în cele cinci cărți despre „Gargantua și Pantagruel” pe care nu le puteam lăsa deoparte. Însă, cum articolul „Cum să te distrezi până dai ortul popii. Ghizi: Gargantua și Pantagruel” a devenit rapid mai lung decât plănuiam, am decis să scriu unul separat despre ce mi-a atras atenția în mod special în scrierile lui Rabelais.
La începutul primei cărți despre „Pantagruel” am întâlnit următorul paragraf:
„Gândul meu a fost că fiecare dintre dumneavoastră, lăsând la o parte orice trebi, să nu-și mai bată capul cu ele, ci uitând necazurile, să folosească fără altă grijă sau împiedicare toate ceasurile din zi cu cititul acestor pagini până va ajunge a le ști pe dinafară în așa fel, că dacă meșteșugul tiparului s-ar pierde, sau toate câte au fost scrise s-ar irosi, să poată a o da drept învățătură copiilor și moștenire celor ce vor veni după el, trecând-o astfel din mână în mână, ca pe-o știință de taină; căci din cuprinsul ei mai mult folos vor culege, decât își închipuiesc toți acei lăudăroși, înfoiați și scorțoși, care nu pricep dintr-o glumă nici cât moș Greblă din Institutele lui Justinian.”
Trebuie să recunosc că m-am gândit imediat la cartea lui Ray Bradbury – „Fahrenheit 451” – și la ideea acestuia de a imagina o societate distopică în care cărțile sunt arse și o comunitate mică de oameni păstrează vie amintirea lor memorându-le. Iată cum la aproape 500 de ani distanță, Ray Bradbury a preluat ștafeta de la Rabelais și a dus mai departe ideea acestuia (cel mai probabil neștiind de ea).
Și Rabelais imaginează o societate, însă una utopică, ideală – Mănăstirea din Telem. Singura lege care guvernează comunitatea de acolo este – „Fă ce-ți place!”.
„… fiecare trăia după voia lui nestingherită și după bunul lui plac. Se ridica din așternut când se sătura de somn, bea, mânca, își vedea de treburi, și se culca din nou, cum și când găsea de cuviință. Nimeni nu-l trezea, nimeni nu-i poruncea să se așeze la masă ori să se scoale; nici o silă și nici o constrângere nu-l zorea.”
Rabelais alcătuiește și un curriculum școlar pentru copii și tineri, pomenind de diverse metode ce sunt mai eficiente decât altele în educația acestora. Ce spuneți de disciplinele de învățământ pe care le-ar pune Rabelais în orarul copiilor și tinerilor?
- Limbile străine (pe atunci, greaca, latina și ebraica)
- Istoria
- Matematica
- Muzica
- Astronomia („lasă-i la o parte pe astrologii care citesc în stele”)
- Geografia
- Botanica, zoologia
- Anatomia
- Dreptul (legile)
- Biblia
- Sport (călărie, arta armelor)
- Retorica („arma cuvântului”)
„… să folosești anii tinereții tale cu silința învățăturii, întărindu-ți fără încetare puterile minții și ale sufletului.”
În nici un caz nu mă așteptam să regăsesc „Călătoriile lui Gulliver” (scrise după aproape 200 de ani de Jonathan Swift), desigur sub o altă formă, dar având anumite idei comune la bază, în cărțile despre „Gargantua și Pantagruel”. Uriașul Pantagruel pleacă pe mare cu prietenii săi și călătorește în nenumărate „țări imaginare” unde se lovesc de probleme din cele mai diverse. Așadar, în căutarea răspunsului la întrebarea dacă însurătoarea e necesară sau nu, aventurierii pleacă într-o călătorie pe mare care-i dă ocazia lui Rabelais să parodieze atât tarele oamenilor timpurilor lui, cât și cele ale societății (educative, legislative, economice, religioase etc.). Iată o selecție:
- ostrovul plăcintelor (pasiunea clericilor pentru plăcerile trupești, în special pentru mâncare; îi urmărim pe călugări la bucătărie)
- ostrovul gâlcevilor (cârcotașii, cei care mereu au ceva de comentat, nu le convine niciodată nimic)
- ostrovul Sobolilor (ironizează Postul cel Mare și diverse ritualuri religioase)
- țara scrumbiilor sălbatice (cum ar trebui să ne comportăm când întâlnim oameni din alte țări, cu altă cultură, cu alte obiceiuri?)
- ostrovul Ruah (țara vânturilor, atât a vânturilor din natură, cât și a vânturilor trase de oameni)
- țara smochiniților (a celor bogați care au sărăcit)
- ostrovul Papimanilor (critica Papei)
- ostrovul norocului (cum ajung jocurile de noroc, patima pentru ele, să distrugă viața oamenilor)
- ostrovul pedepselor (țara avocaților care nu lasă pe nimeni să plece de acolo până nu mărturisește ce n-a făcut)
- țara îmbuibaților (a celor grași, care nu știu dreapta măsură a hranei corpului)
- țara Chintesenței (țara oamenilor de știință, unde regina vindeca bolile cu cântece, iar experimentele vizau, de pildă, săritura puricelui; o critică dură a alchimiștilor)
Dar de ce au plecat pe mare? Ei bine, în căutarea oracolului sfintei Butelci, care să-i spună lui Panurge, unul dintre prietenii lui Pantagruel, dacă să se căsătorească sau nu. Rabelais folosește ocazia pentru a discuta despre femeie și bărbat, despre rolul lor în societate, despre particularitățile lor fizice și psihice, despre diferențele dintre ei. Trebuie să recunosc că pasajele despre femeie nu m-au distrat deloc. Din păcate, Rabelais surprinde prejudecăți adânc înrădăcinate în societate privind femeia.
„… firea s-a gândit mai mult la plăcerea bărbatului și la înmulțirea neamului omenesc decât la plămădirea unei făpturi cugetătoare.”
„Natura a ascuns în trupul femeii o jivină, care în bărbat nu se găsește. O fiară fără astâmpăr, care mușcă și râcâie, zburdă și gâdilă, înțeapă și ustură, răscolind simțurile, tulburând pornirile sufletului și răvășind toate gândurile.”
Cum Panurge vrea să se însoare, cere sfaturi de la cartea visurilor („în vis, sufletul omului își cunoaște soarta”), de la cabala mănăstirească, de la o bătrână ghicitoare, de la un mut și un bătrân cântăreț, de la un nebun, un cleric, un învățător, un doctor, un judecător și un filozof.
Dar cum nu poate decide cine are dreptate, pleacă cu Pantagruel în marea lor călătorie pe mare. La capătul aventurilor lor, Panurge și prietenii săi vor descoperi fântâna cu apa care capătă gustul băuturii dorite de cel însetat, aflând astfel că „primii care trebuie să avem grijă de noi suntem chiar noi”.
„E un lucru prea obișnuit și la îndemâna oricui, să tălmăcească și să prezică nenorocirile altora. Mai puțini sunt aceia care își prezic și își tălmăcesc propria lor nefericire. Așa m-a lămurit cu înțelepciune pilda lui Esop, care zicea că fiecare dintre noi se naște cu o desagă pe umăr: în traista dinainte îngrămădim cusururile și nevoile altora, ca să le avem necontenit sub ochi, iar în traista dinapoi nevoile și cusururile noastre, ca noi nici să nu le vedem, nici să nu le auzim, ci să le audă și să le vadă numai aceia pe care cerul i-a învrednicit cu harul lui.”
Cunoașterea de sine, îngrijirea de propriul corp și de sănătatea mintală sunt preocupări constante ale lui Rabelais, care discută adesea despre regulile de comportament moral și despre modul în care oamenii ar trebui să conviețuiască în societate. Închei articolul invitându-vă să citiți o poveste în care un nebun face dreptate, nu precum judecătorii „dând cu zarurile”, ci cu înțelepciunea bunului simț.
„Nu se poate închipui o neghiobie mai mare decât să-ți rânduiești viața după bătaia clopotului și nu după simțul cel bun și judecata minții.”
