V-ați afundat vreodată într-o mlaștină a tristeții, a deznădejdii și a disperării? Ați fost vreodată în mlaștina asta de lângă prăpastia depresiei? Într-un loc care vă confiscă toate puterile, care nu vă lasă nici o speranță, care nu vă oferă nici o portiță de scăpare? Sunteți țintuiți în acea situație, în acel loc, în acel timp cu o forță inimaginabilă – nu vă mai mișcați, nu mai gândiți, nu mai sperați, doar simțiți gaura neagră care vă trage la fund? Și… nimeni nu vă aude țipetele pentru că nu e nimeni în jur. Nimeni cu drum pe acolo.
Ei bine, cam așa m-am simțit când am citit cartea „Dumnezeul lucrurilor mărunte”, de Arundhati Roy. Prinsă fără speranță într-o mlaștină a tristeții, a deznădejdii și a disperării. Am înțeles perfect de ce mulți o abandonează sau dacă o citesc până la capăt o resping ca fiind … aiurea scrisă, fără nici o noimă în idei, fără să le acorde o șansă de a înțelege ce se întâmplă cu personajele… E greu de citit. În primul rând, e genul acela de carte care stârnește brusc și fără avertismente senzații fiziologice – faci pasul rapid de la indignare la presiune în piept sau nod în gât, de la nemulțumire la o stare de greață profundă (la un moment dat chiar era să vomit, noroc că nu mâncasem), de-ți vine să arunci cartea și să te lași păgubaș. Dar pe mine m-a prins în mlaștină scriitoarea. M-a prins pentru că am empatizat cu personajele și cu destinul lor. Și pentru că m-a provocat… să rezist mizeriei umane descrise, să înfrunt cauzele pierdute ale personajelor, să fac față nedreptății și grotescului unei societăți bolnave, să citesc fraze minimaliste, bine întoarse din condei, care te lasă mască uneori prin atâtea sensuri posibile prinse în câteva cuvinte alese parcă cu penseta de pe o sticlă minusculă din laboratorul de studiat limbajul, fraze pătrunse adesea de o poezie sublimă reflectând atât de frumos urâtul din noi și din afara noastră, disperarea prin fericire, extazul prin agonie și suferința prin iubire.
Vă trebuie curaj și multă răbdare să citiți romanul. Nu-i ușor să citești o poveste care te înlănțuie ca o cămașă de forță și te obligă să privești încontinuu doar într-o singură direcție, care te pălmuiește dacă încerci să te uiți prin unghere nepermise și care te lovește nemilos în moalele capului tocmai când credeai că te poți relaxa un pic, chiar și așa cuprins de o cămașă de forță. Te ține treaz, ca să ții minte, dar ca să și uiți. Să ții minte zgomotul și să uiți esențialul. Să vezi amănuntele și să pierzi din vedere viziunea de ansamblu. Să vezi copacul, dar nu pădurea. Dumnezeul lucrurilor mărunte deține mult mărunțiș și e mereu disponibil să ți-l înmâneze, ca să te țină ocupat.
În statul Kerala din sud-vestul Indiei, o familie burgheză își duce traiul cu bune și cu rele la mijlocul secolului al XX-lea. Societatea trece prin schimbări de suprafață care se vor profunde, politicul modifică priorități, dar oamenii, poleiți cu noi idei, sunt de fapt aceeași. Prejudecăți vechi sunt îmbrăcate în ambiții noi. Gânduri gândite sunt ascunse de cuvinte bine ticluite și nedezvăluite niciodată cu adevărat. Boala societății, haosul social și economic, dezinteresul pentru individ și dorința de putere și bani, lipsa unei coerente educații a populației și ignorarea nevoilor și drepturilor fundamentale ale omului se reflectă în cele din urmă și asupra familiei. Fără repere clare, fără valori, trăind fără scopuri, pierzând până și acele credințe-ghid ancestrale, pentru că modernitatea își cere drepturile, membrii familiei se pierd pe ei înșiși, apoi pierd relațiile dintre ei și cu strămoșii lor, pierd relația cu societatea, nu mai au nici o busolă în drumul lor prin viață.
„Le explică faptul că istoria era ca o casă veche la ceas de noapte. Cu toate lămpile aprinse. Și cu strămoșii șoptind înăuntrul ei.
- Pentru a înțelege istoria, spuse Chacko, trebuie să intrăm și să ascultăm ce spun ei. Și să ne uităm la cărți și la tablourile de pe perete. Și să adulmecăm mirosurile.(…)
- Dar nu putem intra înăuntru, explică Chacko, pentru că am fost încuiați afară. Și când privim înăuntru, prin ferestre, nu vedem decât umbre. Iar când încercăm să ascultăm, nu auzim decât o șoaptă. Și nu putem înțelege șoapte, deoarece gândurile ne-au fost invadate de un război. Un război pe care l-am câștigat și l-am pierdut. Cel mai rău fel de război. Un război care prinde visele și le visează din nou. (…)
- Suntem Prizonieri de Război, spuse Chacko. Visele noastre au fost falsificate. Nu aparținem unui loc anume. Navigăm fără ancoră pe mări tulburi. S-ar putea să nu ni se permită niciodată să tragem la mal. Necazurile noastre nu vor fi niciodată destul de triste. Bucuriile noastre destul de vesele. Visele noastre destul de mărețe. Viețile noastre destul de importante. Pentru a conta.”
Extrem de incomodă în redarea firului acțiunii (cu intenție, desigur) autoarea ne trimite încontinuu ba în trecut, ba în viitor sau ne țintuiește în prezent, fără însă a ne lăsa ceva de care să ne agățăm pentru a bănui încotro ne îndreptăm. Trece brusc de la un plan temporal la altul, îți solicită la maximum atenția, concentrarea pe detalii, pentru a ține pasul cu ce se întâmplă, pentru a face conexiunile necesare. A fost o provocare în plus pe care am acceptat-o îndârjită, chiar dacă uneori am recitit pasage, alteori m-am întors la alte capitole și am făcut pauze din citit pentru a mă gândi la conexiuni.
Sunt o grămadă de teme abordate de autoare și citind te simți ca și când ai urca o scară în spirală într-o casă veche cu multe etaje, la fiecare câteva trepte schimbându-se perspectiva asupra interiorului casei și asupra a ceea ce vezi pe ferestre în afara casei. Relația gemenilor, care se simțeau ca fiind Unul și care sunt despărțiți în copilărie și se reîntâlnesc la maturitate. Relația copiilor cu mamele lor, dorința ambivalentă a adulților ca prichindeii să fie în același timp dependenți de ei și independenți. Incapacitatea părinților de a-și crește copiii lăsând deoparte moștenirile lor emoționale și propriile traume. Prejudecățile din interiorul familiei privind rolul femeilor în casă și în societate. Prejudecățile referitoare la religia și rasa oamenilor. Toate punându-și amprenta asupra a ceea ce poți face, asupra a ceea ce poți comunica, asupra a ceea ce poți iubi etc. De multe ori ceea ce simt și gândesc personajele este în flagrantă discordanță cu ceea ce zic și fac. De aici, o întreagă suită de reacții și relații psihotice. Toate aceste condiționări nu fac decât să fie lanțuri grele pe sufletul tuturor. O viață într-o închisoare impusă de cei care declară că te iubesc cel mai mult.
Roy are o capacitate uimitoare (aici fiind și foarte poetică proza scriitoarei) de a descrie ambientul (plante, apă, cer, schimbări climatice, animale mici sau mari, obiecte de mobilier etc.) care însoțește stările de spirit și acțiunile personajelor ca o haină indispensabilă.
Abuzul e prezent în toate formele în carte – fizic, emoțional, sexual, economic, social. Într-un fel sau altul fiecare e abuzat la un moment dat. Traumele se adună unele peste altele atât la nivel de individ, cât și la nivel de societate, creând un monstru înspăimântător cu tendințe de distrugere și incapabil de empatie. Copiii moștenesc de la părinți traumele moștenite la rândul lor de la generațiile anterioare, iar părinții produc la rândul lor copiilor alte traume. Nimic nu se vindecă, totul se amână până la moarte când totul se pasează mai departe. Până la un punct, acela al anihilării familiei. Căci, inevitabil, ceea ce lași să sângereze va sângera până la dispariție. Rănile pe care nu recunoști că le ai față de tine însuți, nu vor fi recunoscute nici de alții și asta va duce la moarte. Cum să tratezi ceva ce nici măcar nu poți numi? Abuzurile și traumele duc la trăirea unor suferințe psihice ce ajung până la urmă să aibă manifestări fizice și să se reflecte în relațiile profund patologice dintre oameni.
Asupra fericirii planează mereu dezastrul. Suntem pregătiți să-l înfruntăm? Orice, oricând, se poate întâmpla. Suntem pregătiți? Căci, de pildă, iubirea poate fi oricând pusă la încercare. Va trebui să negi tot ceea ce iubești tocmai pentru că ești convins că o faci din iubire. Paradox? Deloc! Roy ne demonstrează cât de ușor trădăm din iubire pentru că nu avem capacitatea de a înțelege iubirea celorlalți, pentru că suntem lăsați să ne îndoim de ea și pentru că mereu condiționăm iubirea cu detalii. Dumnezeul lucrurilor mărunte ne aruncă mereu câte un detaliu în drum.
Desigur, cartea poate fi citită și ca o critică aspră a politicii vremurilor în care are loc acțiunea. Dezastrul familiei reflectă cu vârf și îndesat dezastrul politic, economic și social al societății indiene de la mijlocul secolului XX (și nu numai). Comunism, marxism, partide pseudodemocratice, caste, Tangibili și Intangibili în funcție de religie și rasă, revoluții, revolte civile, schimbări de guverne și legi fără noimă. Toate ajung sub o formă sau alta să își pună amprenta pe destinul familiei care se destramă sub ochii noștri.
Când Dumnezeul lucrurilor mărunte îți aruncă o grămadă de mărunțiș, te amăgește cu obiecte mărunte, cu fire de nisip de fericire pentru a-ți distrage atenția de la păpușarul ce mânuiește cu dexteritate destinele, ce-ți mai rămâne de făcut, de gândit, de simțit? Care mărunțiș e mai important decât altul? Cum te „scuturi” de zgomote pentru a găsi tăcerea, cum te eliberezi de temeri pentru a găsi siguranță, cum renunți la dragoste pentru a fi tu însuți dragoste de viață, cum abandonezi tot ceea ce deții în bagajul cu atâtea obiecte mici pe care le crezi necesare (bagaj ce dă pe afară și-ți ocupă ambele mâini și e greu și te obosește) pentru A FI?
„… secretul Marilor Povești este acela că nu au secrete. Marile Povești sunt acelea pe care le-ai auzit și vrei să le auzi din nou. Cele în care poți intra în orice punct și pe care le poți locui confortabil. Nu te dezamăgesc cu sentimente și finaluri înșelătoare. Nu te surprind prin neprevăzut. Sunt la fel de familiare cum este casa în care trăiești. Sau mirosul pielii iubitului tău. Știi cum se termină și totuși asculți de parcă nu ai ști. Așa cum, deși știi că într-o zi vei muri, trăiești de parcă așa ceva nu s-ar întâmpla. În Marile Povești știi cine trăiește, cine moare, cine găsește dragostea, cine nu. Și totuși vrei să știi din nou.”
Ai scris așa frumos despre ea, în ciuda promisiunii de depresie pe care o aduce cartea asta, încât eu simt că trebuie s-o citesc și îmi asum riscurile. 🙂
Mulțumesc! 🙂 E genul ăla de carte care fie îți place mult, fie nu rezonezi deloc cu ea. Cred că ține, printre altele, și de experiența de viață a cititorilor.