Omul, un animal atât de fragil, care în condiții nefavorabile poate atât de ușor doborât (nu are gheare să se lupte, nu are dinți puternici ca să se apere și să vâneze cu ei, nu are blană ca să reziste la frig etc.), a reușit totuși de-a lungul a milenii să supraviețuiască în diverse medii care de care mai ostile. Ce i-a permis omului să înfrunte animale mult mai puternice decât el, să facă față schimbărilor climatice, să se adapteze unei alimentații cât mai diverse și să își apere descendenții pentru a-și lăsa moștenire genele?
Aruncat de Destin într-o barcă, după ce nava pe care se afla se scufundă, alături de o hienă, o zebră, un urangutan și un tigru bengalez, Pi, un puști de 16 ani, va trăi pe ocean experiența de supraviețuire ascunsă adânc în genele moștenite de la strămoșii săi de la începuturile timpului, oamenii-animale.
„Unii dintre noi renunță la viață cu un oftat resemnat. Alții se luptă un pic, apoi își pierd speranța. Alții – și eu mă număr printre aceștia – nu renunță niciodată. Continuăm să luptăm. Nu contează costurile, pierderile, improbabilitatea succesului. Luptăm până la sfârșit. Nu e o problemă de curaj. E ceva constituțional, imposibilitatea de a renunța. Poate că nu e decât o stupidă foame de viață.” („Viața lui Pi”, Yann Martel)