„Ultimul port”, de Olivier Rolin, este un poem în proză despre cei care nu reușesc să-și găsească un drum în viață, un sens care să stea la baza existenței lor, despre cei cărora le lipsește „fundația” și care se „dărâmă” atunci când în jurul lor e furtună, iubirile dispar, oamenii sunt distructivi, civilizația se schimbă, cultura se transformă. Cei fără „fundație” nu-și mai găsesc pilonii de susținere în exterior și se prăbușesc.
Orice construcție trebuie să înceapă cu sinele, acolo trebuie ridicat templul vieții din noi. Apoi, deschidem porțile, ieșim, intrăm, îi invităm să poposească pe unii, pe alții să plece…
“Fiecare om poartă în el de la naștere, puse claie peste gramadă ca niște cărți de joc amestecate, cauzele potențiale ale pierzaniei împreună cu cele ale fericirii sale.” („Ultimul port”, Olivier Rolin)
Alte ziceri inspirate din cartea „Ultimul port” se găsesc în articolul „Modus videndi”.