Romanul „Ultimul port”, de Olivier Rolin, este o meditație asupra semnificațiilor vieții și morții, este un poem despre viața pierdută și moartea ce te prinde din urmă, este un eseu despre esența umanului și despre miezul sensului dat de conștiința omenească existenței universului.
Să medităm deci alături de Olivier Rolin:
Cum mergi împotriva valurilor?
- „Nu te scăldai în placenta asta majoritară pe care o vedeam cum hrănește o mulțime molâie, o imensă gelatină de fetuși intelectuali. Îți trăgeai puterea și mândria din a fi minoritar, din a merge în spatele drapelelor marilor respinși de societate. Solitudinea nu era o rușine. Cuvinte precum îndrăzneala sau curaj ni se păreau frumoase, ne însușeam, în mod temerar, deviza potrivit căreia nu e necesar să speri ca să întreprinzi, nici să reușești ca să perseverezi. Asta nu ne ferea întotdeauna de ridicol, dar ne scutea cel puțin de conformism.”
Urzeala istorică a individului…
- „… și ce numesc eu așa, este ceea ce te face să simți că aparții unei epoci, legat de ea prin mii de fire subtile de inteligență și memorie, luându-ți din ea și desfășurându-ți în ea puterea, sau, dimpotrivă, că ești exilat în mijlocul ei ca într-un pustiu, precum un patetic don Quijote pe care-l agită în zadar credința în niște lucruri apuse.”
Cum e să fii singur?
- „Înțelegeam că ceea ce detestă oamenii în orgoliul cuiva este faptul că el afirmă singularitatea, ba chiar elecțiunea, celui care revendică, și nu eludează deloc riscurile și îndatoririle la care te angajează el – în vreme ce vanitatea, forma lui contemporana și degenerată, nu te obligă la nimic altceva decât la o supralicitare de fanfaronade.”
Nu mai contează valoarea?
- „Erau admirați impostorii, cei care furaseră de la alții substanța și chiar forma cărților lor, de vreme ce potlogaria era suficient de nerusinată iar persoana escrocului destul de cunoscută pentru a da naștere la ample desfășurări jurnalistice; căci, în mod ciudat, ce nu i s-ar fi iertat unui candidat la bacalaureat, i se scuză unui om cu putere, și întotdeauna se găseau destule suflete servile pentru a-i atribui generozității excesive a geniului cele mai flagrante nedelicateți.”
Cum suntem?
- „Toți oamenii au o dublă pantă: dar la unii ea este atât de puțin marcată încât apele, în orice parte s-ar scurge, adoptă un curs domol, în vreme ce la alții cea mai scurtă ploaie dă naștere la torenți ce duc cu ei totul la vale.”
Cum ne strigăm suferința?
- „Folosesc dinadins aici aceste metafore pugilistice, căci cred că cuvintele sunt și o treabă corporală: le simți cu întreaga greutate a bustului, umerilor, șoldurilor, cu rapiditatea picioarelor și brațelor, cu suplețea nervoasă a gleznelor, a încheieturilor mâinilor, a gâtului, cu gravitatea și infinita bucurie pe care sexul le adaugă acestei întregi mașinării; le simți luptându-te cu ele.”
Mai rămâne ce suntem…
- „Numai că nu după ceea ce a fost trebuie să judecăm imposibilitatea a ceea ce este, trebuie să înfăptuim, oricât de paradoxal și dureros ar fi el, actul de gândire invers. Lucrurile care se întâmplă sunt adevărul celor care s-au întâmplat întotdeauna, pe ascuns.”
Mai rămân amintirile…
- “… nu contează peisajul însuși ci istoria ce vibrează în interiorul liniilor și suprafețelor lui, ecoul care răsună în volumele lui – tot ceea ce, din spiritul unei epoci, figura materială a unui oraș reține și exprimă.”