Italo Calvino inițiază o călătorie în „Palomar” pentru a trasa o hartă a sufletului omenesc. Această geografie lăuntrică se bazează pe descoperirea diagramei mișcărilor sufletești și conduce la câteva explorări interesante ale firii umane.
Unica mântuire e să te limitezi la lucrurile care există.
Numai după ce ai cunoscut lucrurile la suprafață (…) poți cuteza să cercetezi ce se află în profunzimea lor. Dar suprafața lucrurilor e inepuizabilă.
Nimeni nu are chef să iasă din ramele propriului discurs ca să răspundă la întrebări care, oglindind alt punct de vedere, l-ar obliga să regândească aceleași lucruri în alte cuvinte, și chiar să se regăsească în teritorii necunoscute, departe de traseele sigure.
Dar cum s-ar putea să te uiți la ceva, lăsându-ți deoparte eul?
Impasul major în alcătuirea hărții sufletești este legat de descoperirea drumurilor care duc spre alte drumuri, ocolindu-le pe cele care se termină într-un punct mort și nu duc nicăieri. Așadar, pentru a o lua pe căi care se îndreaptă către ceva, către o misiune cu sens, e nevoie să ne cunoaștem pe noi înșine și apoi pe cei din jurul nostru. În chip necesar în această ordine.
E nevoie nu numai de cunoaștere, ci și de înțelegere, de armonie cu propriile mijloace, scopuri și pulsiuni, adică de posibilitatea de a-ți stăpâni propriile înclinații și acțiuni, de a le controla și călăuzi, fără să le constrângi sau sufoci.
… Universul e oglinda în care putem scruta doar ceea ce am învățat să cunoaștem în noi.
