Povestea-fagure construită de Andrew Crumey în Muzică într-o limbă străină cuprinde o mulțime de teme sensibile – homosexualitatea, moștenirea secretelor familiale, ce este de fapt libertatea individuală, cum orice decizie la nivel politic influențează microuniversul fiecărui om, ce se schimbă de la o generație la alta și de unde vin conflictele dintre părinți și copii. Autorul se joacă cu modurile diverse în care se poate spune o poveste și îl implică pe cititor într-un carusel al ideilor.
Iată caruselul ideilor despre lectură și cititori. Experiența lecturii și ideea unei Biblioteci universale traversează toate planurile cărții.
Cititul în tren nu este precum cititul în confortul casei tale, unde te poți relaxa, îți poți întinde picioarele și poți fi singur. Unde nu poți fi deranjat, și unde te poți opri din citit atunci când vrei. Când citești în tren există întotdeauna diverse lucruri care îți distrag atenția; opriri în stații care, pentru moment, îți umplu mica lume din fața geamului, oameni care se urcă în tren, furându-ți porțiuni din spațiul tău. Oameni care îți vorbesc. Și atunci alte povești intervin în povestea pe care încerci să o urmărești. Povestea pe care o citești într-un tren este diferită de cea pe care o citești când ești acasă; este o poveste plină de întreruperi, de digresiuni.
…
Cititul în tren nu se aseamănă cu cititul în parc, când afară este însorit și poți să stai pe o bancă, să-ți întinzi picioarele și să uiți de toate grijile. Sau când stai pe iarbă, și te poți întinde și relaxa (după ce te-ai uitat să nu existe mizerii de câine, bineînțeles). Poți să stai întins pe o parte cu soarele strălucind atât de puternic pe paginile cărții, încât îți strici vederea citind (căci întotdeauna paginile sunt din hârtie albită, strălucitoare, din import și nu din carton) – dar asta nu este chiar atât de bine. La un moment dat devine inconfortabil. Poți sta pe spate, ținând cartea precum un parasolar, și asta este în regulă până când îți amorțesc brațele.
…
Cititul în parc nu este la fel de plăcut precum cititul acasă. De ce este nevoie să citești în parc, când doar ducându-te acolo găsești deja evadarea pe care o dorești? Dar cititul în parc nu este pentru a evada; este mai mult o scuză, pentru că nu este plăcut să stai acolo fără nici o ocupație…
…
… reluarea lecturii unei cărți seamănă întrucâtva cu a te culca în propriul pat nefăcut – ceea ce era cald și îmbietor, și se potrivea perfect nevoilor tale, acum pare rece și lipsit de prospețime. Te învârți și te răsucești de pe o parte pe alta, te zvârcolești și te foiești, fără să îți găsești locul. Așa și cartea, își pierde acum din atracție.
…
Cât de ușor este în ficțiune să treci cu vederea două decenii. Cu o simplă atingere a peniței vedem chipurile îmbătrânind, părul albind. Partea cea mai bună dintr-o viață poate dispărea în niște puncte de suspensie.
…
Totuși, ceea ce știm este faptul că dacă trăim destul de mult și călătorim destul de departe, atunci vom găsi cărțile în care fraze întregi au un înțeles – sau chiar o pagină întreagă. Ce ne-ar putea spune nouă, acestea? Și, cel mai rar, dacă am căutat destul de mult timp, vom găsi cărți al căror întreg conținut este plin de semnificație, de înțeles – dacă nu în propria noastră limbă, atunci, cel puțin, într-o limbă care poate fi descifrată.
…
… exploratori de cărți – indivizi curajoși, care ar pleca în călătorii periculoase, în căutarea unei cărți care să-i facă vestiți.
Un alt carusel care traversează toate planurile cărții este tema referitoare la moștenirile intergeneraționale și la relațiile dintre părinți și copii. Nu lăsăm moștenire numai cuvinte, ci și emoții, gânduri și comportamente. Sunt copiii condamnați să repete în alte forme aceleași greșeli, același tipare de conduită și să ducă mai departe cu ei aceleași emoții și gânduri ca ale strămoșilor?
Teoria ciclicității istoriei este una care nedumerește, dar consolează. Căci toate greșelile noastre, deși vor fi repetate la nesfârșit de alții în viitor, au fost săvârșite de nenumărate ori înaintea noastră, de către predecesorii noștri – și asta echivalează aproape cu o iertare a lor. Nu este o explicație, ci o scuză pentru negăsirea unei explicații.
…
Dar chiar și dacă interpretezi o piesă de o mie de ori, nu pot fi niciodată două interpretări identice. Viața mea a fost o piesă în afara temelor asupra cărora tatăl meu își exersase deja virtuozitatea – atât de similară în multe aspecte, și totuși atât de diferită. Și dacă la sfârșitul acestei vieți există un da capo, sunt sigur că mă voi întoarce doar pentru a mai face o dată toate greșelile deja făcute, doar că vor fi făcute în noi moduri.
…
Poți petrece o viață încercând să comunici cu cineva la care ții, pentru ca, într-o zi să întâlnești un străin și, pentru un moment, să trăiești acea unică experiență în care sufletul tău relaționează cu cel al altei persoane.
…
…părinții sunt persoanele pe care cineva le cunoaște cel mai puțin. Doar gândindu-ne în retrospectivă putem încerca să punem cap la cap viețile pe care probabil că aceștia le-au trăit – doar reflectând asupra propriilor noastre temeri și anxietăți putem specula asupra celor pe care probabil că le-au simțit și ei.
Ar fi ciudat să putem să trăim împrumutând timp de la cei de dinaintea noastră. Căci nu știm cum l-am putea returna, cu sau fără dobândă. Asta și pentru că timpul nu există în afara experiențelor care-l umplu. Și atunci tot ce nu arunci poate reveni în viața ta. Pur și simplu, oricât de bine le-ai ascunde, emoțiile și gândurile se întorc. Așa că mă întreb și eu la fel ca scriitorul: Dacă repeți aceeași greșeală suficient de des, s-ar putea ca ea să înceteze să mai fie o greșeală?