Atât de multe cărți, atât de multe idei și atât de mulți autori, fiecare constituind o lume fascinantă, mereu de explorat de către cititori curioși. Strâng aici câteva recomandări de lectură pentru ianuarie 2021.
# Proscrișii, de Susan Eloise Hinton
Scrisă pe când autoarea era doar o adolescentă de 15 ani, cartea Proscrișii e la fel de actuală, dacă nu chiar, în mod paradoxal, mai actuală decât în 1967 când a fost publicată. Susan Eloise Hinton e considerată scriitoarea care a inițiat curentul cărților cu tematică Young Adult. Pornind de la rivalitatea dintre două bande de liceeni, trecem prin problemele adolescenței, de la rebeliune la consum de alcool și droguri, de la conflicte în familie la discriminarea pe bază de statut social, de la delincvență juvenilă la situația financiară a familiilor sărace, de la fugit de acasă și trăit pe străzi la bătăi la omor. Narațiunea impresionează prin simplitate, naturalețe și dramatism. Nimic nu este fals, totul e doar profund uman – sărăcia sufletească doare îngrozitor și nu contează din ce clasă socială faci parte când ghearele neființei te ating. Contează doar ce lași în urmă – gânduri, emoții, fapte și oameni care să le poarte în minte și în inimă printre alți oameni.
# Caterina-Categoric, de Patrick Modiano
O povestioară despre supraviețuire, familie, prietenie și iubire. Dar înainte de toate cred că este o povestioară despre relația dintre un tată și o fiică. Dincolo de lumea uneori întunecată, alteori confuză a maturității, atunci când apare un copil în viața unui bărbat și el își asumă legătura sufletească cu noul membru al familiei, totul se schimbă. Cum face să nu transmită tarele lui odraslei, cum o poate conduce spre o viață mai bună, cum îi poate oferi iubire fără să-i dea moștenire și temerile, neliniștile și problemele sale? Modiano ticluiește tandru o relație caldă și trainică dintre o fiică și un tată. Și mi-am adus aminte de ceea ce spunea Anne Enright în „Reuniunea”: „Nu cred că păstrăm amintirea familiilor noastre ca atare. În schimb, trăim în ele.“ Nu-i așa?
# Păpădiile, de Yasunari Kawabata
De obicei, o poveste despre tulburările mintale se petrece în prezența celui care are problema sau acolo unde el trăiește, fie că este internat sau nu într-o instituție specializată în tratarea bolilor psihice. Ei bine, povestea lui Kawbata, din romanul neterminat Păpădiile, se petrece, în același timp, în lumea și dincolo de lumea celei care suferă de o tulburare mintală. În lumea ei, pentru că asistăm la iubirea partenerului și iubirea mamei așezate față în față într-un dialog despre viață și suferință, și în afara lumii ei, pentru că ea nu este prezentă, este internată, iar povestea este despre ea, dar nu cu ea – „Nebunia îmbracă multe forme și nu are un tratament universal.“ Natura este, ca întotdeauna la Kawabata, un personaj activ în dinamica cărții – este acolo nu doar ca un cadru de existență pentru personaje, ci și pentru a reflecta și transmite ce simt și ce gândesc ele – „Copacul nu plânge pentru nebuni, ci din cauza lor.“ Această conversație dintre iubit, mamă și natură este un dans firesc sub pana lui Kawabata și nu face decât să fascineze prin sensul pe care-l acordă autorul întâmplărilor vieții – „Dacă la trezire nu ne mai amintim ce-am văzut într-un vis, nu-nseamnă că n-am văzut. Mă întreb însă care au o existență mai certă: lucrurile care apar într-un vis obișnuit, sau cele care sunt în jurul nostru, dar nu le vedem?“
# Dragă Ijeawele, un manifest feminist în cincisprezece sugestii, de Chimamanda Ngozi Adichie
În mâinile cui se află educația copiilor? Ale părinților, ale societății, ale politicienilor, ale familiei extinse, ale profesorilor? Ei bine, în primul rând educația are doi parametri – genetici și de mediu, cele două capetele ale unui șiret bine strâns. Copiii se nasc cu niște date genetice, iar ele trebuie cunoscute și apoi unele dezvoltate pentru a-i ajuta să crească frumos, iar altele cizelate pentru a nu le dăuna lor sau celor din jur. Dar asta o face mediul, îngrijitorii săi primari și apoi cei din familia extinsa, cei din sistemul școlar. Iar mediul educațional este reglementat de politicienii aleși de societate. Așadar, educația e în mâinile tuturor. Și e esențială la început de viață, căci patternurile neuronale și obiceiurile de a gândi atunci se formează. Ratarea acestui start va duce la un cerc vicios. Adulți care vor perpetua greșeli în educație. Chimamanda Ngozi Adichie scrie un manifest, da, feminist, dar, în principal, umanist. E nevoie să conștientizăm în ce capcane ne-a prins propria educație și să încetăm să le dăm moștenire copiilor aceleași capcane. Trebuie să-i eliberăm măcar pe ei, să le dăm avântul necesar pentru a crește alte generații de copii liberi – liberi de prejudecăți, liberi să fie generoși, buni, empatici, altruiști, sănătoși la minte și la trup și dornici să-i elibereze și pe alții de chingile lipsei de sens.
# Middlesex, de Jeffrey Eugenides
O istorie intergenerațională a unei familii, o călătorie pentru o altă viață… Dar la ce duce o existență bazată pe minciună, pe ascunderea propriei identități, pe învăluirea imaginară a trecutului cu nori desenați de mintea umană, când odraslele generațiilor viitoare habar nu au de unde le pornesc rădăcinile și nu pot descâlci ițele încurcate de minciuni, jumătăți de adevăr și de adevăruri. „…pentru a fi fericit, trebuie să găsești varietate în repetiție și pentru a înainta, trebuie să te întorci de unde-ai plecat.“ O istorie în care tinerețea, maturitatea și bătrânețea generațiilor unei familii arată cât de important este pentru un om să-și cunoască originile familiale și care pot fi consecințele unei ignorări a ceea ce am fost înainte de a ființa „…viețuirea nu te trimite în viitor, ci înapoi în trecut, în copilărie și înainte de naștere…“ De-abia apoi, cunoașterea de sine (atât fizică, cât și sufletească) poate căpăta dimensiuni care să aibă însemnătate în viața noastră – suntem un tot biopsihosocial și negarea sau ignoranța unuia dintre aspecte duce la vieți în derivă. Jeffrey Eugenides ne poartă pe aripile acestei derive.