Am citit Totul este iluminat, de Jonathan Safran Foer, ca pe un roman al iubirii și al identității. Cum să te iubești dacă n-ai parcurs drumul către tine însuți? Când cotloanele sufletului tău sunt pline de pânze de păianjen și nu răzbate până acolo niciodată lumina? Ai avea nevoie de iluminare, nu? Și cum să-i iubești pe ceilalți dacă nu te plimbi pe cărările, nesigure uneori, desigur, ale necunoscutelor holuri din inima altora? Cum să-i înțelegi dacă nu ești dispus să asculți, să mângâi, să consolezi, să fii alături, să râzi și să plângi la unison? Și dacă nu reușești să te scuturi de praful magic al iubirii, cum vei reuși să devii una cu universul, să redevii firimitura din praful cosmic care ai fost înainte de a fi?
„… ce-ar putea să viseze un prunc? Probabil că visează la ce-a fost înainte de viață, așa cum eu visez la viața de după moarte.”
Jonathan ajunge în Ucraina, călăuzit de o poză îngălbenită. O caută pe femeia care, cu mai bine de cincizeci de ani în urmă, i-a salvat bunicul de naziști. Este însoțit de tânărul Alex, un ghid ucrainean. Alături de bunicul lui, hăituit de amintirile războiului, și de cățeaua Sammy Davis Jr. Jr., Jonathan urmează un drum inițiatic la capătul căruia va descoperi un secret. În încercarea de reconstruire a trecutului, Jonathan recunoaște nevoia de construire a identității, dar va reuși oare să „ilumineze” viitorul?
„Iankel s-a îndrăgostit de soția lui imaginară. Se trezea din somn cu dorul după greutatea care nu apăsase niciodată patul alături de el, amintindu-și sincer greutatea gesturilor pe care ea nu le făcuse niciodată, tânjind după negreutatea neobrazului ei atârnând peste prearealul său piept, toate astea făcându-i amintirile de văduv cu atât mai convingătoare și durerea cu atât mai reală. Simțea că o pierduse. O pierduse cu adevărat.”
„Amândoi împărțeau marea și salvatoarea minciună, anume că iubirea noastră pentru ceva sau cineva e mai mare decât iubirea noastră pentru iubirea noastră pentru acel ceva sau cineva. Și jucau cu râvnă rolurile pe care și le scriau ei înșiși, născocind și crezând cu râvnă în ficțiunile necesare vieții.”
„Brod își ascunde de sine propria viață. La fel ca Iankel, ea repetă unele lucruri până când sunt adevărate sau până când nu mai știe dacă sunt adevărate sau nu. A devenit specialistă în a amesteca ce este cu ce a fost, cu ce ar trebui să fie și cu ce ar putea fi.”
„Singura cale de-a învinge tristețea este s-o consumi.”
„… a face ceea ce e corect adesea înseamnă să te simți rău și, dacă descoperi că te simți rău, probabil faci bine.”
„Lumea a fost mai întâi creată sau sfârșită? Când Domnul Dumnezeul nostru a suflat deasupra universului, a fost aceea o geneză sau o apocalipsă? Trebuie să numărăm cele șapte zile de la cap la coadă, sau de la coadă la cap?”
