Mark Twain punctează dezinvolt, sincer, de multe ori ironic și cu umor, în „Autobiografia” sa, momentele dureroase, tragice, pline de noroc sau de ghinion ale vieții sale, alegerile care aproape l-au ruinat, suferințele pe care și-i le-a provocat singur din cauza ignoranței, prostiei sau lenei, deciziile care l-au scăpat cu viață, oamenii care l-au păcălit și furat, oamenii care l-au iubit și susținut.
„Ultimul pătrar al vieții mele a fost consacrat aproapte constant și cu consecvență studierii neamului omenesc – adică studierii propriei mele persoane, căci în persoana mea rezum, într-o formă concentrată, întreaga omenire. Am descoperit că nu există ingredient al acesteia pe care să nu-l posed, într-o doză mai mică sau mai mare. Chiar când doza e mică, în comparație cu aceea existentă în alcătuirea altei persoane, e totuși suficientă pentru a răspunde tuturor scopurilor unei analize. În contactele mele cu celelalte exemplare ale speciei, nu găsesc la nici unul vreo însușire pe care să n-o posed și eu. Nuanțele ce mă deosebesc de ceilalți oameni servesc doar la asigurarea unei anumite varietăți și la înlăturarea monotoniei, dar nimic mai mult; în linii mari, suntem toți la fel. De aceea, studiindu-mă cu atenție, comparându-mă cu alții și notând deosebirile, am putut ajunge la o cunoaștere a speciei omenești care îmi apare mai corectă și mai cuprinzătoare decât cea dobândită și exprimată de oricare alt membru al speciei. Ca urmare, opinia mea intimă și secretă despre mine însumi nu are nimic măgulitor. Rezultă că aprecierea pe care o dau neamului omenesc e o copie exactă a opiniei pe care o am despre mine însumi.”
Cunoașterea de sine este o peșteră pe care o traversăm pentru a (re)descoperi esența umanității din noi, moștenită și adânc îngropată în gene. Sufletul nostru pornește în Marea Călătorie având deja în tolbă poveștile minunate ale străbunilor. Trebuie doar să fim, la fiecare pas, atenți la șoapta lor înrădăcinată în mintea noastră.
„Ori de câte ori avem un instinct puternic și stăruitor, cu neputință de dezrădăcinat, putem fi siguri că nu-i o creație originală a noastră, ci ceva moștenit – moștenit de la străbuni și întărit și perfecționat de influența Timpului care împietrește totul.”
Scriind o autobiografie originală și prin metoda aleasă (aborda orice moment ce îi venea în minte, fără repere cronologice fixate anterior, făcând mereu punți între prezent, trecut și viitor), Twain ne îndeamnă să nu uităm esențialul – să iubim, să râdem și să ne bucurăm de orice inima și sufletul nostru se bucură; contează mereu încotro îți îndrepți privirea și ce „ochelari” îți pui când privești în jur.
„Am găsit metoda cea mai bună de a scrie o autobiografie: începe-o de oriunde, nu din vreun anumit moment al vieții tale; vagabondează în voie prin întreg tărâmul vieții tale; vorbește numai despre lucrul care te interesează pe moment și abandonează-l în clipa când interesul pentru el riscă să pălească; îndreaptă-ți atunci privirea asupra unui lucru nou, mai interesant, care ți s-a impus între timp atenției. De asemenea, fă din narațiunea ta o combinație de jurnal și autobiografie. În felul acesta, obții un contrast între elementul viu al prezentului și amintirea unor lucruri asemănătoare din trecut – contrast ce-și are farmecul lui…”
Twain ne sfătuiește să fim sinceri cu noi înșine și cu ceilalți pentru a trăi fericiți.
„O glorie clădită pe minciuni devine curând o povară nesuferită.”
„Când cineva nu se poate amăgi pe sine însuși, nu are șanse de a-i amăgi nici pe alții.”
Toți suferim și toți murim, însă diferența o fac „direcția privirii” și „tipul de ochelari” pe care ni-i punem la ochi.
„Invalidul care manifestă un interes puternic și indestructibil pentru orice și oricine în afară de el însuși și care nu cunoaște și nu concepe măcar o clipă de plictiseală e un dușman formidabil al bolii și o ființă greu de biruit.”