Yasunari Kawabata aduce cu „Sunetul muntelui” în inima și în sufletul nostru câteva întrebări legate de destinul omului. Prin ochii unui bunic, care încearcă să-și înțeleagă vârsta și încercările acesteia pentru organism și minte, vedem o familie din Japonia, cu micile și cu marile sale probleme. Plasată într-un decor pitoresc, casa și grădina bunicului devin personaje importante în viața familiei. Ca într-o oglindă, bărbatul deslușește în sunetele și imaginile provocate de schimbările de climă, în modificările petrecute cu plantele în fiecare anotimp și în tablourile inedite ale cerului realizate de vreme propriile temeri, nelămuriri, neliniști, spaime, neînțelegeri, bucurii, împliniri și sentimente.
Ce ne șopteste natura în fiecare zi și noi nu înțelegem? Nici măcar nu ascultăm sunetele ei, d-apăi să le mai și înlănțuim în mesaje cu un rost. Natura ne vorbește, ne învăluie, ne susține viața și ne dă viață în ființa ei eternă când trupurile noastre se unesc cu ea după o existență efemeră; ea ne dăruiește nemurirea în sânul ei. Ce ne șopteste? Oare că suntem „piese de schimb” pentru angrenajul universului și că mica noastră contribuție face ca „rotițele să se învârtă”? Fie că-i simțim ritmul, fie că nu, fie că ignorăm cadența „mașinăriei”, fie că nu, urmează mereu după noi o altă „piesă de schimb”…