Publicat în 1966, romanul „Flori pentru Algernon”, de Daniel Keyes, ne introduce în lumea experimentelor medicale și psihologice. Keyes pune în discuție implicațiile unor astfel de cercetări – de la problemele etice și morale până la cele practice de testare a ipotezelor de lucru.
Experimentele medicale și psihologice se confruntă cu o serie de obstacole, deoarece psihicul (și organismul, de altfel) ființelor pe care le studiază, fie animale, fie oameni, nu poate fi controlat în toate dimensiunile sale, are aspecte imprevizibile, imposibil de cunoscut din exterior și, în plus, imposibil de cuantificat fără niște manifestări vizibile în comportament. Cum pentru gânduri și sentimente nu s-a inventat încă o matematică viabilă, orice experiment care implică confruntarea cu sufletul uman are rezultate ce nu pot cu fi adevărat înțelese. Nici organismul ființelor nu poate fi cercetat fără să se țină cont de psihic pentru că acestea nu există independent unul de celălalt.
Ce s-ar întâmpla dacă s-ar descoperi că printr-o operație chirurgicală pe creier cei care suferă de retard mental ar căpăta abilități cognitive superioare, putând deveni chiar genii? Cum s-ar transforma mintea acestor persoane? Acest fapt ar avea consecințe și asupra personalității lor? Cum ar reacționa cei care i-au cunoscut anterior? Ar dovedi un asemenea experiment că mintea și sufletul nu sunt unul și același lucru? Ipoteza este testată în carte atât pe șoricelul alb Algernon, cât și pe Charlie Gordon, un bărbat cu un coeficient de inteligență foarte scăzut. Aventurile celor doi prin labirintul schimbărilor pe care le trăiesc intens și, uneori, terifiați, sunt descrise realist și credibil de Keyes, fără exagerări sau artificii emoționale.
Autorul ne propune o meditație asupra modului în care ne raportăm la cei mai puțin dotați din punct de vedere intelectual, căci un IQ scăzut nu exclude existența unor nevoi, a unor dorințe, a unei personalități și a unor emoții specifice fiecărui individ. De ce credem oare că izolarea de societate (de obicei, prin internarea în instituții psihiatrice) a celor cu retard cognitiv este o soluție bună și de ce, în loc să ne dorim să-i facem mai deștepți sau mai „ca noi”, nu încercăm să înțelegem cine sunt, ce pot face, cum pot să se adapteze printre noi și cum să le oferim bucuria de a trăi?
Veți închide cartea, sper, indignați și mai puțin ignoranți.
Am citit cartea aceasta si n-am cuvinte sa exprim cat m-a emotionat. Charlie mi-a inmuiat sufletul si, evident, il preferam pe cel care era inainte de experiment. E condamnabila aceasta tendinta a oamenilor de a marginaliza persoanele mai putin dotate. O carte pe care o recomand din suflet!
Pentru mine a fost o surpriză totală. Nu știam subiectul dinainte, așa că am fost surprinsă de la primele cuvinte până la ultima pagină.:) Da, e o carte emoționantă, dar ridică și niște întrebări foarte serioase. Am scris și eu despre ea..
Pare cel putin interesanta!